Orele trec una câte
una fară să-mi dau seama, un sentiment straniu mă cuprinde. Privesc pe
geam cum stropii de ploaie lovesc
pământul în viteză iar frunzele copacilor cad...se așterne încet un nou anotimp
cu propriile reguli...încerc să mă bucur de această priveliște...îmi pun
întrebări legate de rostul vieții și nu găsesc răspunsurile care să mă
mulțumească. Precum o frunză obosită îmi imaginez că e fiecare om...iubesc să
fiu om și totuși de mult ori simt că nu mă pot regăsi decât în lumea
mea, lumea mea care este plină de metafore, versuri reci și adevăruri
inexistente.
Uneori simt că o iau razna, că dau prea multă importanță
lucrurilor banale și nu îmi găsesc locul, iar alte ori îmi iau rolul mult prea în
serios având în vedere cotidianul banal în care ne este dat să trăim și, mă simt ca o frunză obosită de atâta luptă... O frunză a cărei viața se stinge încet, totul devine gri, mohorât și monoton...unde lucrurile bune și frumoase dispar, lumea din jur se
transformă într-un
covor de frunze care urmează să se piardă... Îmi este frig, la fel cum poate ei îi
era atunci când ploaia nemiloasă se abătea asupra ei și mă doare la fel
cum ea a simțit durerea atunci când copacul ei a lăsat-o să zboare... Aș vrea
să fiu o banală frunză care n-are habar de ce se naște pentru ca mai apoi să-mi
găsesc sfârșitul într-un covor de frunze... Sunt om sau frunză sau poate sunt doar creația propriei mele
imaginații ?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu